Prietena mea L. este aceea care m-a învățat cea mai
frumoasa lecție de viață.
L. mi-a fost prezentată cu mulți ani în urmă de către o
doamnă, o cunoștință comuna a noastră.
Era o iarna cu nămeți ca-n povești, cum nu mai întâlnisem
până atunci.
Dar bucuria zăpezii mi-a fost grabnic umbrită de
întâlnirea cu L. și de faptul că nu puteam să nu țin seama de ea și de intervenția
ei bruscă și neașteptată în viața mea. Căci L., care nu îmi plăcuse deloc, îmi
schimbase viața cu totul, mai înainte ca eu să apuc să mă dezmeticesc.
Doamna care ne-a facut cunoștință mi-a spus ca L. își
dorise de mult să fie prietena mea. Ba, chiar, că ea mă urmărise îndeaproape un
timp. Nu o zi, două, nu câteva luni, ci – vreme de 20 de ani!
„Nu cred!” i-am spus doamnei pe un ton destul de tăios și
neadecvat, ținând seama de faptul că doamna respectivă nu avea nici o vină că
L. pusese ochii pe mine. „Eram copil pe atunci”, am protestat, „abia dacă aveam
zece ani…”
