Rugăciune pentru fratele meu

Doamne,
fratele meu m-a-nvățat
ce e – durerea:
mi-a pus pe frunte cununa de spini
și mi-a învelit umerii
grijuliu (să nu-mi fie frig!)
în hlamida de sânge,
zicând
că-mi șade bine așa: împărat…

Apoi,
mi-a străpuns inima ca unui vânat
prins în laț.
Mi-a bătut cuie
în palme
și-n tălpi,
să nu alunec jos de pe crucea
pe care m-a pironit.
La urmă – nu a uitat
să-mi pună oțetul pe buze:
zicea
că așa-mi era dat…
După ce-a terminat
toată treaba cu mine,
și-a scuturat palmele și le-a spălat.
Era mulțumit
și-a plecat.
Socotea
că făcuse ce trebuia.
N-a întors niciodată privirea
de câte ori l-am strigat;
și-a văzut înainte de drum,
a săpat alte morminte peste care a pus
alte cruci.

Acum,
el zace ucis,
la pământ.
Într-o seară,
cineva l-a înjunghiat.
Altcineva
a trecut peste el;
altul s-a-mpiedicat
de stârvul lui și l-a împins
cu piciorul.
De atunci,
trecatorii îl calcă mereu sub bocanci.
De pe crucea durerii mele,
îl văd
însă nu pot să cobor,
ca să-i dau mâna
și să-l ridic.
Părinte sfinte,
apleacă-Te Tu înspre el
și ridică-l!
Fratele meu m-a-nvățat
ce e dragostea:
fără lacrima
de sânge din inimă,
n-aș fi aflat
dorul de zâmbet;
fără cununa de spini,
n-aș fi avut fruntea – liberă;
fără hlamida aruncată pe umeri,
n-aș fi putut
să mă înalț de sub ea;
fără roua din inimă,
n-aș fi știut
că aveam inimă și că bătea…
fără picioarele țintuite,
nu învățam să pășesc;
fără mâinile prinse în cuie,
nu aflam că am aripi
și pot – zbura.
Oțetul,
pus peste buzele mele la urmă,
a izvodit în mine
dulceața numelui Tău…
Ridică-l, Părinte, și îl întoarce
la viață:
el m-a înțelepțit cât nu reușise
o cancelarie de profesori.