Icoana, fereastră spre cer...

Cea mai frumoasă definiție pentru icoană este această metaforă: fereastră spre cer. O definiție  cu adevărat inspirată.

Elementul comun al tuturor icoanelor este sfințenia persoanelor reprezentate în ele. Tocmai de aceea icoana are această calitate: de a ne facilita legătura cu Dumnezeu si cu sfinții Săi.

Ființa umană, grație dimensiunii sale spirituale, e însetată de Dumnezeu.

Așa se face că omul e într-o continuă căutare.

Câta vreme el caută numai lucruri materiale, e nemulțumit și e mereu însetat.

Iși dorește cu ardoare un lucru, îl obține (cu mai mult sau cu mai puțin efort) și, inevitabil, după un timp relativ scurt, vrea altceva, altul devine obiectul dorinței sale ardente. Îl obține și pe acela, dar nici așa el nu-i mulțumit și rămâne într-o înfrigurată căutare a ceva nou. De la o vreme, omul simte un gust amar, un soi de dezamăgire amestecată cu o lehamite ce nu poate fi vindecată și care îl duce încet într-o stare de deprimare fără un motiv aparent.

Motivul însă există și el este cât se poate de întemeiat: în realitate, nu lucruri caută omul, de aceea se plictisește de ele imediat; nici oamenii nu reprezintă termenul final al căutărilor sale: oricât de speciali ar fi ei, nu-l împlinesc până la desăvârșire, mai încape întotdeauna în inima lui Cineva și locul acela e perceput ca un gol ființal câtă vreme el nu e umplut cu Cel Care Singur îl poate umple, cu – Dumnezeu.

Omul e făcut după chipul lui Dumnezeu (nu fizic, ci ca trăsături spirituale) și el tânjește după Creatorul său.

Agonisește în jurul său lucruri și oameni, dar faptul că rămâne mereu însetat de ceva sau de cineva nou – este dovada ca altceva caută inima sa. Mai corect spus: pe Altcineva!

Numai Dumnezeu poate să umple inima omului, așa încat omul să se simtă cu adevărat împlinit. Dumnezeu Care, Fiind prin excelență Persoana Absolută (Treimea Personală Absolută), este Cel Care este din totdeauna Același și veșnic Nou. Noutatea Sa vine pentru om din aceea că el înaintează la nesfârșit în cunoașterea și în comuniunea cu Dumnezeu și niciodată nu ajunge la capăt, ci aprofundează această comuniune-cunoaștere la nesfârșit.

Astfel, numai când omul Îl află pe Dumnezeu, înțelege sensul adevărat al căutărilor sale.

Icoana înlesnește accesul nostru spre Dumnezeu și spre toate persoanele sfinte pe care ele le reprezintă.

Ca ortodocsi, noi nu ne rugăm bucății de materie care este suportul pe care e zugravit chipul sfânt.

Ci ne rugăm Sfântului însuși care este pictat pe suportul respectiv.

Așa cum, atunci când privim fotografia unui om drag, nu o confundăm cu omul în cauza, ci ea reprezintă doar un pod de acces către persoana respectivă și un mijloc de aducere-aminte.

Icoana este un mijloc de aducere-aminte și de comunicare cu Persoana sfântă cu care vorbim în rugăciunile noastre.

Și, dacă nu aruncăm la gunoi fotografia unui om drag, pentru respectul și pentru dragostea ce i le purtăm omului din fotografie, cu atât mai mult pastrăm cu evlavie „fotografia” unei persoane sfinte.

Icoana este o fereastră spre cer, pentru că, rugandu-mă Persoanei sfinte care este zugravită în icoană, Persoana respectivă se apropie de mine, îmi ascultă păsul și mă ajută să ies din impas; în același timp, eu, cel care mă rog, particip nevăzut cu toată ființa mea la sfințenia Persoanei respective, mă împărtășesc de ea după măsura mea, mă umplu, adică, de sfințenie pe cât pot să încap. Este o comuniune care mă ajută în desăvârșirea mea și mă apropie și ea pas cu pas de asemănarea cu Dumnezeu, spre care asemănarea sunt chemat și spre care tind în virtutea chipului divin pe care îl port în mine prin creație.