Portretul ineditei mele prietene, L.

Prietena mea L. este aceea care m-a învățat cea mai frumoasa lecție de viață.

L. mi-a fost prezentată cu mulți ani în urmă de către o doamnă, o cunoștință comuna a noastră.

Era o iarna cu nămeți ca-n povești, cum nu mai întâlnisem până atunci.

Dar bucuria zăpezii mi-a fost grabnic umbrită de întâlnirea cu L. și de faptul că nu puteam să nu țin seama de ea și de intervenția ei bruscă și neașteptată în viața mea. Căci L., care nu îmi plăcuse deloc, îmi schimbase viața cu totul, mai înainte ca eu să apuc să mă dezmeticesc.

Doamna care ne-a facut cunoștință mi-a spus ca L. își dorise de mult să fie prietena mea. Ba, chiar, că ea mă urmărise îndeaproape un timp. Nu o zi, două, nu câteva luni, ci – vreme de 20 de ani!

„Nu cred!” i-am spus doamnei pe un ton destul de tăios și neadecvat, ținând seama de faptul că doamna respectivă nu avea nici o vină că L. pusese ochii pe mine. „Eram copil pe atunci”, am protestat, „abia dacă aveam zece ani…”

Amabilă, fără să țină seama de iritarea mea nepotrivită, doamna mi-a explicat: „Și ea era micuță atunci. Într-un fel, ați crescut împreună. Însă tu n-ai știut…”

M-am mirat: ce-i veni, dar, să iasă din umbră tocmai acum? E adevarat că, de la o vreme, mă simțeam urmărită; aș fi putut să-mi dau seama că se întâmplă ceva. Dar, parcă, tot preferam să nu o fi întâlnit niciodată.

Eram cu totul mâhnită, de vestea acestei prietenii de nevoie. M-am întrebat (cum poate că ar fi făcut-o oricine în locul meu): de ce mă alesese tocmai pe mine? De ce nu găsise pe altcineva, să se țină de capul lui? Sunt și oameni mai buni și mai răbdători, mai înțelepți, mai docili, mai fără planuri de viitor și, în tot, mai potriviți pentru prietenii inedite.

Însă trebuia să mă adaptez la situație și să mă descurc într-un fel cu prietena mea de nevoie.

Douăzeci de ani… Dar e nebună! mi-am spus indignată. Douăzeci de ani să te ții de un om și, la un moment dat, să dai buzna în viața lui și să-i spui că, de atâta vreme, îl urmărești!. Nu-i nimic, am încercat să mă incurajez, am să văd eu ce-i poate mintea și am să-i fac geamantanul cât ai clipi.

Așadar, L. nu mi-a plăcut la început.

Avea ochii prea mari și privirea prea iscusită: observa detalii de fin amănunt, pe care eu nu le-aș fi descoperit niciodată. Nu știu cum poți să mergi, mi-am ieșit eu din fire odată, tu la tot pasul găsești ceva! Cum nu te împiedici, să umbli cu capul întors după orice mișcare în jur?

L. mi-a zâmbit cu îngăduință – asta m-a enervat, recunosc! – și mi-a spus cu un aer firesc:

– Te înșeli, draga mea, te înșeli! Eu niciodată nu întorc capul după nimic. Sunt însă foarte atentă la tot ce se apropie de mine orideunde ar veni, fiindcă, din toate, puține sunt care îmi folosesc. De ce să mă-ncurc în nimicuri și să pierd timpul, care e prețios?

– Dar ce mare lucru vrei tu să faci? am luat-o eu peste picior.

Ea a oftat amărâtă, că nu puteam s-o pricep – și mi-a mărturisit trist:

– Niciodată n-am vrut să fac lucruri mari. Am căutat însă mereu să fac esențialul…

– Și care-i esențialul, după părerea ta? am luat-o la rost.

Făcea pe filozoafa cu mine și nu îmi plăcea. Îi pusesem o întrebare la care așteptam un răspuns. Nimic mai mult. Ea căuta să îmi scape și simțeam cum îmi aluneca printre degete.

– Esențialul – mi-a spus L., prietena mea de mai târziu, căci atunci încă refuzam această prietenie și căutam soluții, să scap de ea – pentru mine, esențialul este să-mi fac datoria cu dragoste.

– Asta-i bună, tu chiar râzi de mine! am luat-o din nou la zor. Ce are dragostea cu datoria, cum le amesteci ca într-un ghiveci?

– Eu asta sunt… a ridicat ea din umeri zâmbindu-mi neputincios.

Daca neputința ei venea din aceea că atât o ducea mintea pe ea – să-și facă datoria cu dragoste – sau ea venea din faptul că eu n-o-nțelesesem – n-am priceput. Și nici n-am stat să-mi bat capul atunci. Am răsuflat ușurată pentru victoria mea de o clipă și mi-am văzut mai departe de viața mea, în care eu înțelegeam să fac lucruri „mari”. Numai că L. n-a contenit să mă tragă de mânecă ori de câte ori socotea ea necesar să o facă, în virtutea „prieteniei” ce ne lega.

Am încercat din răsputeri să mă descotorosesc de ea. Cineva mă averizase: „N-ai nici o șansă să o alungi. Pe câți a pus ochii, s-a ținut scai de ei cu o fidelitata fără cusur.” Asta-mi trebuia mie, fidelitatea ei fără pată!. Nu-mi trebuia, așa că am alungat-o de nenumărate ori; i-am aruncat în obraz că n-o agreez și că nu-mi face nicio bucurie tovărășia ei; i-am arătat ușa, ba, chiar am scos-o afară de câteva ori. De fiecare dată, ea s-a întors, urmându-mă îndeaproape, ca umbra la amiaz: lipită de mine, intrându-mi în suflet netam-nesam.

Până la urmă, m-am obișnuit cu ea.

Mi-am dat seama de asta, când am înțeles că începusem să văd lumea prin ochii ei. Nici n-apuca ea să-mi spună, că eu și săream să-mi fac datoria cu dragoste. Mă străduiam să nu ratez nici o clipă din timpul care-i așa prețios. Nu-mi mai doream să fac lucruri mari, ci, totdeauna – esențialul.

Văzând ea ce bine îmi înșusisem eu lecția, mi-a mai spus:

– Esențialul în viață este să faci totul numai din dragoste. Nimic să nu faci care pornește dintr-un impuls egoist.

Am întrebat-o ușor nedumerită:

– Cu datoria, cum rămâne, atunci?

Ea mi-a răspuns:

– Când faci totul din dragoste, îți faci datoria automat. Ți-am vorbit ădespre datorie întâi, fiindcă numai așa m-ai putut înțelege atunci.

– Datoria față de cine, de fapt?

– Față de viață, mi-a spus.

Apoi, cântărindu-mă din priviri, să își dea seama dacă puteam s-o pricep:

– Față de El, Cel Care ți-a dat darul vieții…

Avea dreptate prietena mea. (Între timp, eu o îndrăgisem și ea devenise cea mai bună prietenă a mea.) Înțelesesem. Dar asta mă întrista.

– Niciodată nu am să pot să îmi fac cu adevărat datoria față de El! i-am spus, cu ochii in lacrimi, prietenei mele, L. Niciodată nu am să pot sa-L iubesc îndeajuns, pentru o clipa măcar…

L. s-a așezat lângă mine, cum stăteam în genunchi, strângând la pietp icoana Lui. Atât de aproape-mi venise, că îi simțeam răsuflarea fierbinte împletindu-se cu a mea. Tare dragă-mi era. De n-aș fi întâlnit-o atunci, în urmă cu mulți ani, cine știe pe ce coclauri primejdioase aș fi fost rătăcind încă și-acum. Dar o întâlnisem și ea, cu o răbdare de fier și cu insistența ei sâcâitoare, îmi ajutase să nu mai pierd vremea căutând să fac lucruri „mari”, ci să descopăr esențialul în măruntele întâmplări ale vieții mele de zi cu zi.

Îi eram recunoscătoare prietenei mele, L. Întâlnirea cu ea fusese o mare binecuvântare pentru sufletul meu. Am privit-o întrebător și ea mi-a răspuns gândului nerostit:

– Da, El m-a trimis. Mi-a cerut să-ți  arăt esențialul peste care treceai fără să-l vezi…

Am închis ochii, sfărmând sub pleoape lacrimi mari și fierbinți. Doamne, am zis în inima mea, să nu mi-o iei niciodată pe prietena mea! Ea m-a-nvățat cât n-a putut nimeni altul s-o facă. Eu n-am priceput și-am vrut s-o dau afară de-atatea ori. Iartă-mă pentru asta, ca un om am gândit. Dar Tu, ca un Dumnezeu, ai știut s-o păstrezi lângă mine până acum, un timp atât de îndelungat. Îți mulțumesc pentru darul acestei prietenii. Și Te rog să nu mi-l iei niciodată, fiindcă L.  mi-a ajutat să Te găsesc. Fără ea, eu n-aș mai ști azi să trăiesc. Să nu mi-o iei, Doamne, ci să-mi ajuti și de acum înainte să port crucea acestei splendide prietenii…

Am deschis ochii și ea era acolo, în genunchi, lipită de mine ca umbra la amiaz’. Atât de aproape-mi era, încât pe covor se proiecta o singură umbră. Mi-o asumasem așa cum era…

Ah! am uitat să va spun cum se numește prietena mea. Leucemia.